Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘povestiri terapeutice’ Category

“Era odata un bunic in varsta care asista la petrecerea de nunta a celei mai mici nepoate a lui. Era fericit, senin, calm, in fata acelui spectacol minunat al intregii familii reunite. Bucuria lor, fericirea tuturor raspandea o emotie suava.
Cat de frumoasa era nepotica lui in rochia aceea alba minunata! Radea din tot sufletul in timp ce taia impreuna cu sotul ei, monumentalul tort de caramel si ciocolata.
Cand tanara lua si farfuria bunicului, ii spuse:
– Hai, bunicutule, gusta din tortul acesta atat de bun!
– Nu, da-l mai departe, ii spuse mama ei, mereu atenta, stii doar ca bunicului nu-i plac dulciurile.
A urmat apoi un moment de liniste si, dintr-o data se auzi vocea vesela a bunicului:
– Ba da! Imi plac prajiturile. Vreau sa primesc felia aceea mare si frumoasa.
Fiica lui il privea surprinsa:
– Cum adica, iti plac prajiturile? Dar eu stiu ca nu ti-au placut niciodata! Eu, fiica ta, am cincizeci de ani si nu te-am vazut niciodata in viata mea mancand prajituri…
– Da, niciodata in viata ta… dar nu in viata mea! Adevarul e ca imi plac prajiturile! Intotdeauna mi-au placut…Doar ca noi eram atat de saraci atunci cand tu si fratele tau erati mici, mai tii minte…Mama voastra nu putea sa cumpere prajituri, decat foarte rar, doar duminicile cand era o sarbatoare mare…Lua cate una pentru fiecare dintre noi, dar eu, cand iti vedeam ochisorii, cand veneai sa te asezi pe genunchii mei si devorai cu atata placere prajitura, atunci placerea mea era sa-ti pastrez tie si prajitura mea si ma bucuram apoi sa te vad manacand inca una. Si spuneam mereu, pentru ca tu sa fii si mai fericita: “Haide, mananca fetita mea, mie nu-mi plac prajiturile…!”
Povestind toate acestea, batranul suradea cu blandete, clatinand usor din cap. Mai adauga apoi razand cu pofta:

– Astazi e sarbatoare, fiica mea, haide, da-mi o felie de tort…vezi ca o sa o scapi pe jos, daca mai tremuri asa…! Ti-e frig sau ai emotii pentru ca se casatoreste fiica ta?
Uneori, se intampla ca darurile oferite din iubire sa fie recunoscute abia dupa ani si ani de zile. Cateodata e de ajuns un moment de tandrete, care se creeaza plecand de la o amintire asemenea unei petale delicate de floare, ce se naste in lumina.”

Advertisements

Read Full Post »

Cum transforma iubirea un suflet???
In iubire omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, in iubire omul invata ca a tine incatusata o inima nu inseamana ca ea ii apartine.
Consider ca iubirea este forta suprema ce poate schimba traictoria unei vieti.
Iubirea are forta de a sparge intunericul, are puterea de a patrunde acolo unde lumina s-ar stinge de teama..
Iubind iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata, iubind inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai.
Puterea de a-ti gasi aripile si de a ti le infige singur in umeri, puterea de a-ti gasi zborul chiar daca nu cunosti drumul…dovedeste ca ti-ai redat libertatea de a te regasi in tine si in toti cei din jurul tau.
Traind in iubire te incarci cu emotii si iti dai seama ca in realitate cel mai bine nu este sa traiesti in trecut sau in viitor …ci momentul pe care il traiesti in prezent este cel mai important.
Nu exista cunoastere mai profunda decat iubirea si nici religie mai inalta decat iubirea pentru ca ea este Adevarul, este insusi Dumnezeu.

Read Full Post »

“Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa straluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile “responsabile”.
Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.
Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim…
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale
Daca va fi sa furi, fura o sarutare
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi.”
PABLO NERUDA

Read Full Post »

”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.” Acest poem scris de Charlie Chaplin mi se pare o lectie de viata primita de la un geniu al artei si umorului. Iubirea de sine nu este tot una cu egoismul, respectul fata de tine nu e tot una cu narcisismul…In ziua in care ma voi iubi pe mine o sa strig lumii intregi acest lucru…pana atunci raman cu speranta ca pot invata sa zambesc atunci cand sufletul e trist, fara a numi asta ipocrizie.

Read Full Post »

Iubire=Iertare+ Uimire+Bunatate+Inspiratie+Recunostinta+Emotie
Despre iubire in mii de feluri intelese si neintelese…

Read Full Post »

O sa scriu astazi despre conditia profesorului intr-o tara in care valorile, demnitatea si bucuria de a impartasi altora cunostintele tale sunt umbrite de amaraciune, de neputinta si nu in ultimul rand de revolta…
S-a intamplat intr-un liceu, in care imi desfasor activitatea doua zile pe saptamana. Stiam ca nu va fi o zi ca oricare alta. Trebuia sa gasesc profesorii debutanti si sa le dau niste chestionare, pe care acestia sa le completeze. Identific personajele, gandesc un plan de atac pentru scurtele pauze in care puteam face asta si START! Urc la mansarda, ciocanesc politicos la usa, ma prezint si ii povestesc domnului profesor(o persoana trecuta de prima tinerete)- pe scurt scopul vizitei mele. De aici se rupe filmul…
Respectivul dascal se simte lezat ca este considerat debutant, dupa atatia ani de munca (petrecuti la un alt loc de munca) si este vizibil deranjat cand ii inmanez respectivul chestionar. Considera ca pentru banii pe care ii primeste nu este obligat sa raspunda la atatea chestionare si incepe sa-si verse amarul pe MESAGER.
-” De cand am venit in invatamant tot completez chestionare si nimic nu se schimba. Uitati materialele folosite de elevi sunt cumparate de mine si uitati ce salariu am!!!”
Gandesc ca daca ii spun ce salariu am eu il mai imbunez si primeste chestionarul. Da de unde…
“-Aveti 10 mil, dar aveti doar 4 ani de facultate, eu am facut 6 ani!” imi spune pe un ton de dispret…
Dupa un scurt moment in care incerc sa imi pastrez zambetul pe buze ii amintesc respectivului dascal ca nu-mi face nici o placere acesta misiune si ca daca are vreo importanta …respectivul chestionar era xeroxat pe banii mei desi era o sarcina de serviciu. Ii multumesc de “amabilitate” si ies…
Simt un gust amar si rece…si ma intreb. Asta trebuie sa faca un psiholog scolar??? Sa alerge prin scoala cu hartii in brate si sa fie tinta atacurilor (cumva indreptatite) ale dascalilor nemultumiti???
Am scris aceasta intamplare pentru ca intr-un fel m-a trezit la viata. Am inteles ca nu e locul meu acolo si ca in viitorul apropiat nimic nu se va schimba in bine. Conditia profesorului in Romania este una ingrata, un amestec de dezamagire si daruire…
Ciudat este ca in ciuda faptului ca am avut o zi grea , astazi mai mult ca niciodata m-am gandit la IUBIRE…
Am simtit nevoia sa citesc, sa ascult muzica si sa ascult cuvinte frumoase spuse de oameni cu suflet frumos.

Read Full Post »

Va prezint o poveste frumoasa si sensibilia.
Nu stiu de cine este scrisă dar ştiu că merită să fie citită:
“A fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se joace pe langa el, se urca pana la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Ii placea tare mult copacul lui, iar marul il iubea si el atare mult.
Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il imbie:
-Vino sa te joci cu mine!
Baietelul ii raspunse:
– Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau jucarii, dar am nevoie de bani, ca sa le cumpar!
– Imi pare rau, dar nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ti cumpara jucarii.
Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros. Dar, dupa aceea, el inceta sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era tare trist, caci ii era dor de copil.
Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie:
-Vino sa te joci cu mine!
– N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casa in care sa ne adapostim. Poti sa ma ajuti?
– Imi pare rau, dar eu nu am nici o casa sa-ti dau, fu raspunsul copacului. Dar poti sa tai crengile mele si sa-ti faci o casa din ele.
– Asa ca baiatul s-apuca sa taie toate toate crengile copacului si pleca fericit.
Copacul s-a bucurat sa-l faca pe baiat, iarasi fericit, dar, dupa ce pleca, baiatul nu se mai inoarse la copac. Copacul era iar trist si singuratic.
Intr-o zi calduroasa, de vara, baiatul sosi iar, spre fericirea copacului.
– Vino a te joci cu mine, a spus el.
– Oh! Sunt tare trist si simt ca imbatranesc. As dori sa calatoresc pe mare si sa ma odihnesc. Poti sa-mi dai o barca?
– Poti folosi trunchiul meu ca sa-ti construiesti o barca. Astfel, vei putea sa calatoresti fericit spre zari indepartate.
Asa ca baiatul taie trunchiul si-si facu o barca, cu care calatori pe mari timp indelungat.
Dupa multi ani, se reantoarse la copac. Copacul ii spuse:”
Imi pare rau, baiatul meu, dar nu mai am nimic sa-ti dau. Nu mai am mere pentru tine.
– Nu am dinti sa le mananc! a spus baiatul.
– Nici trunchi sa te urci pe el.
– Sunt prea batran pentru asta, acum, fu raspunsul baiatului.
– Nu mai am, intr-adevar, nimic sa-ti ofer; poate, doar radacinile mele, care se sting,a zis copacul cu lacrimi.
– Nu mai am nevoie de nimic; doar un loc de odihna. Sunt foarte obosit, dupa toti acesti ani!, a raspuns baiatul.
– Foarte bine! Radacinile mele sunt cel mai bun loc de odihna.Vino, vino si stai aici, cu mine, si te odihneste!
Baiatul s-a asezat langa copac, iar copacul era fericit, zambind printre lacrimi.
Aceasta este povestea fiecaruia dintre noi. Copacul – sunt parintii. Cand suntem mici indragim joaca in preajma lor.Cand crestem, ii parasim… Mai venim pe la ei, cand avem nevoie de ceva sau daca suntem la ananghie.
Dar, indiferent ce se intampla, parintii sunt alaturi de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, sa ne faca fericiti.Poate va ganditi ca baiatul era plin e cruzime, dar asa ne tratam, cu totii, parintii. “
Spuneti povestea aceasta si altora si iubiti-va mereu, parintii in asa fel incat copiii vostri sa ia exemplu de la voi..

Read Full Post »

Older Posts »